De ce este atât de dificil să fim fericiti? Jacques Salomé

„Aş vrea să fiu fericit, dar am atâta nevoie ca ceilalţi să mă vadă nefericit”.

(vorbe auzite în trenul Avignon-Paris)

Fericirea! Ah! Fericirea….

Când ne gândim la toate micile bucurii cotidiene, cine oare s-ar mulţumi să fie fericit sau măcar să trăiască fără să se plângă de pe azi pe mâine! Şi mai sunt apoi toţi acei falşi nefericiţi care simt o plăcere în a se complace într-o stare de nemulţumire şi de regrete.

Şi atâţia alţii încă, ambiţioşii, capitaliştii sau cei dedicaţi bunăstării proprii, care ar vrea, pe lângă tot ceea ce au deja şi ceea ce vor mai avea încă, fericirea permanentă!Ce păcăleala, ce păcăleală evidentă! Şi totuşi, fiecare pare sincer în credinţa lui. Fiecare dintre noi are o idee despre fericire (despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie fericirea), idee pe care o păstrează în sinea lui, o anunţă deschis tuturor sau o cultivă în secret. Căutarea fericirii, chiar dacă se face pe căi diferite, este universală. Dar oare ceea ce căutăm cu adevărat este fericirea simplă, fericirea care nu se afişează, se primeşte cu bucurii simple, gesturi frumoase şi o seninătate evidentă?

Există câţiva înţelepţi care ştiu că fericirea este discretă asemenea flăcării unei lumânări puse într-un neon. Fericirea se ţese în jurul frumuseţii întrezărite şi pierdute, a incertitudinii persistente, a minunăţiilor care se descoperă în momentele de pace sau care se precipită în minunea de a fi viu. Fericirea de zi cu zi, ca un cadou în cristalul ei de lumină, în lumina soarelui, în căldura binevoitoare a unei zile pline de dulceaţă.

Fericirea generoasă, în pacea dăruită sau primită, în contemplarea nesperată a unui peisaj, a unei opere de artă, în culorile regăsite, în vibraţiile unei întâlniri. Pur şi simplu fericirea, strălucitoare, arzătoare, într-un prezent luminos. Nu fericirea care vine după nefericire, ci înaintea oricărui alt lucru, în eternitatea unei clipe.

Fericirea de a te trezi în fiecare dimineaţă, de a respira, de a deschide ochii, de a exista, de a sta în picioare, de a împărtăşi o cafea cu lapte, de a începe o nouă zi. Şi restul? A fi fericit sau nefericit? Crispat sau relaxat? Stresat sau eliberat? Toate acestea se adaugă în plus. Nu vrem decât fericirea, cu nenumăratele ei chipuri, cu surprizele ei, vrem să o simţim, la început ca pe o evidenţă, uneori acoperită, dar mereu prezentă, care alungă supărarea, stă alături de insuficienţă, traversează lumea imperfectă a aparenţelor. Fericirea, izvor devenit fluviu, aşteptată, cerută, capabilă să ne hrănească întreaga existenţă.

Fericirea este mai ales o aşteptare şi uneori, în mod miraculos devine o parte din realitate. În aşteptarea fericirii, nedreptatea nu constă în remuşcările sau în violenţele neiertătoare ale vieţii, ci mai degrabă în tot ceea ne împiedică pe fiecare dintre noi să trăim fericirea de a fi. Nedreptatea există în incapacitatea de a te simţi viu, prezent în prezent. În refuzul de a creşte, din frica de a te pierde sau de a te regăsi! Neînţelegerea care se poate transforma în nedreptate şi în persistenţa tuturor autoprivaţiunilor pe care ni le impunem, din frica de a nu fi pe plac, din teama de „ce va spune lumea”, de judecăţile de valoare, de credinţe eronate care ne abat de la drum atunci când vrem să îndrăznim să fim fericiţi împotriva a orice, când ne este teamă că o vom întâlni, când ezităm să o primim şi să ne topim în ea.

Fericirea, trebuie să reamintim acest lucru, este ca o lumină în cel mai întunecat colţ al fiinţei noastre. Flacără mică şi fidelă, răbdătoare şi neschimbată, pe care este bine să o însufleţim în fiecare zi, să o adăpostim de furtună, să o apărăm de urgiile supărărilor sau de ploaia disperării. O luminiţă pe care fiecare dintre noi avem datoria să o protejăm faţă de reavoinţă, de gândurile negative, e otrava resentimentelor, de obiceiurile stricte.

Fericirea este o cucerire permanentă asupra laşităţii, a descurajării sau a blocajelor.

Fericirea este o mică flacără strălucitoare, curajoasă, preţioasă, magică şi misterioasă, existând în inima fiecăruia.

O lumină ce ţâşneşte din aripile albăstrii ale tandreţei şi din murmurul plin de bunăvoinţă al acceptării.

Fericirea! Ah! Fericirea…



blog comments powered by Disqus